Autoarea respinge ideea că ea şi-ar fi găsit în limba germană un “acasă”, considerând limba o parte a trupului ei. Întrebată ce semnificaţie are afirmaţia pe care a făcut-o cândva, anume “că limba română scrie mereu cu ea în momentul în care ea scrie în germană”, Herta Müller a precizat: “Am învăţat româna la 15 ani, când am ajuns în oraş, la liceu. Eram la vârsta la care citeam deja cărţi, aveam deja privirea îndreptată asupra cuvintelor. Am constatat ce minunate sunt imaginile poetice în limba română, ce imagini senzuale creează ea. Limba română atinge în mod direct chestiunile existenţiale. Aşa este şi în folcorul românesc, care este foarte autentic şi grandios. Am învăţat limba foarte repede, am şi vrut să o învăţ. La multe lucruri pe care le auzeam în română mă gândeam că se potrivesc în limba asta mai bine firii mele, mai bine decât aşa cum erau formulate în germana mea maternă, care era un dialect al germanei. După ce am învăţat româna, semnificaţiile lucrurilor au avut me reu două staţii. De exemplu, în română “trandafirul” e un domn, în germană e o damă. Aşa se nasc două perspective din acelaşi punct, iar acestea sunt împreunate în capul meu: nici nu le pot diferenţia. Pentru că aceste două perspective coexistă, bineînţeles că româna scrie mereu cu mine”, spune scriitoarea.
A făcut ceea ce noi toţi trebuia să facem: să ne punem cenuşă în cap, să retrăimobsedaţi acea perioadă în care am stat muţi, să o întoarcem pe toate feţele, să împărţim vinovăţii, nu merite. In schimb noi am crezut că ne putem vindeca, peste noapte.
Si uite ce omagiu aduce totuşi României. Chapeau, madame!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu