Herta Muller

am citit azi L'homme est un grand faisan sur terre, noua editie Folio, la cald.
am incercat sa traversez diversele bariere ale traducerilor
dar, da mi-a placut
o sa revin

Herta Muller

a trebuit, spre rusinea mea, sa vin in Franta ca sa o citesc. si asta pentru ca m-au rugat colegii de aici sa tin un fel de conferinta despre ea, cum nici ei nu stiu prea multe
Am gasit L'homme est un grand faisan sur terre, aparut proaspat la Folio, tradus din germana
Suna foarte ciudat, in franceza, deocamdata incerc sa indepartez filtrele de traducere- cartea a aparut in 1986, la Berlin, ea traia inca in Romania!
Practic e scrisa in saseste!? sau a fost ajutata de cineva, in Germania? acei care au ajutat-o mai tirziu, cu premiul Nobel?
deocamdata ma abtin
ati citit-o?

Toată admiraţia mea Hertei Muller

Autoarea respinge ideea că ea şi-ar fi găsit în limba germană un “acasă”, considerând limba o parte a trupului ei. Întrebată ce semnificaţie are afirmaţia pe care a făcut-o cândva, anume “că limba română scrie mereu cu ea în momentul în care ea scrie în germană”, Herta Müller a precizat: “Am învăţat româna la 15 ani, când am ajuns în oraş, la liceu. Eram la vârsta la care citeam deja cărţi, aveam deja privirea îndreptată asupra cuvintelor. Am constatat ce minunate sunt imaginile poetice în limba română, ce imagini senzuale creează ea. Limba română atinge în mod direct chestiunile existenţiale. Aşa este şi în folcorul românesc, care este foarte autentic şi grandios. Am învăţat limba foarte repede, am şi vrut să o învăţ. La multe lucruri pe care le auzeam în română mă gândeam că se potrivesc în limba asta mai bine firii mele, mai bine decât aşa cum erau formulate în germana mea maternă, care era un dialect al germanei. După ce am învăţat româna, semnificaţiile lucrurilor au avut me reu două staţii. De exemplu, în română “trandafirul” e un domn, în germană e o damă. Aşa se nasc două perspective din acelaşi punct, iar acestea sunt împreunate în capul meu: nici nu le pot diferenţia. Pentru că aceste două perspective coexistă, bineînţeles că româna scrie mereu cu mine”, spune scriitoarea.
A făcut ceea ce noi toţi trebuia să facem: să ne punem cenuşă în cap, să retrăimobsedaţi acea perioadă în care am stat muţi, să o întoarcem pe toate feţele, să împărţim vinovăţii, nu merite. In schimb noi am crezut că ne putem vindeca, peste noapte.
Si uite ce omagiu aduce totuşi României. Chapeau, madame!